La echipa antrenata de un congolez venit in Romania acum mai bine de 20 de ani evolueaza jucatorii de mai multe nationalitati.
Oaza de dincolo de ruine
Drumul pana la stadion e o adevarata aventura. Recunosc, am plecat cu un oarecare scepticism, pe care mi l-am pastrat pana am ajuns la teren. Pana acolo insa a trebuit sa ajungem la fabrica Vulcan, aflata in moarte clinica de ani de zile, iar de acolo sa o luam frumusel, la pas, prin camp, printre hartoape si balarii. Patronul echipei a incercat sa asfalteze drumul, dar nu l-a ajutat nimeni, asa ca l-a carpit, cum a putut, cu pietre carate chiar de el cu roaba.
Ajunsi insa intr-un final la stadion, avem senzatia ca suntem pe alta lume. E de ajuns sa inchizi ochii, sa auzi doar mingea rostogolindu-se peste iarba si vantul suierand pe langa ureche si deja esti teleportat in copilarie, cand bateai mingea de zor toata ziua si nu stiai ce-s alea griji sau datorii. Doar cei doi caini care pazesc stadionul mai perturba linistea (si chiar si jocul) uneori.
La AFS Fratia am fost primiti ca intr-o familie. Fix ca in duminicile acelea cand se strange tot neamu’ si ti se umple sufletul de bucurie. Toata lumea te saluta respectuos, fiecare ajuta cum poate, totul se imparte si nimeni nu injura.
Imediat il cunoastem si pe Constantin Zamfir, patronul echipei. De fapt, patronul e putin spus. El conduce echipa, el tunde si tuseaza gazonul, el face mancare…ce mai, e omul bun la toate. Si nu se plange de nimic. Singurul regret e ca nu l-am prins in zilele mai bune, cand nu avea datorii si avea mai multe sa le ofere jucatorilor sai. Fost fotbalist profesionist, domnul Zamfir stie cu ce se mananca fenomenul. Peretele care da spre vestiar este tapetat de poze cu jucatorii sai, iar la loc de cinste stau poze cu Dobrin, Ilie Stan sau Madgearu.
“Oricine e binevenit”
“Aici nu se tine cont de varsta, rasa, frumusete… De-asta se numeste Fratia. Avem romani, rromi, persoane de culoare, turci, toate natiile in echipa. Oricine e binevenit”, povesteste domnul Zamfir. Si chiar asa e. Fratia se poate lauda cu multe lucruri unicate in Romania. In primul rand, la echipa evolueaza Tudor Mihailescu, care s-a nascut fara mana stanga. Nu ar fi totusi ceva neobisnuit, insa joaca pe postul de portar! Tot la Fratia gasim si singurul antrenor de culoare din Romania. Venit din Congo in 1991, Aime Lema, ni se recomanda simplu “Eme”. Si exemplele pot continua.
Totul la echipa se face in numele altruismului si a iubirii pentru fotbal si pentru semeni. Jucatorii fac cheta pentru a plati arbitrii, tot ei platesc deplasarile, mai ajuta pe la stadion… si o fac cu zambetul pe buze, din placere. Fotbalistii de la Fratia nu joaca pentru bani, faima, glorie, orgoliu. Nu, pentru ei e de ajuns sentimentul de apartenenta la un grup si placerea de a juca fotbal.
Facerea de bine…
Povestea echipei si a lui Constantin Zamfir nu este insa una in totalitate roz, are si parti mai triste. Tot ce s-a facut acolo, s-a facut din buzunarul propriu al domnului Zamfir, iar asta l-a costat intr-un final casa.
“Tot ce vedeti aici e facut de mine, carat de mine, muncit de mine. Daca nu eram eu probabil aici era acum o groapa de gunoi. Uitati ce frumos e sa vezi lume cum face sport. Imi pare rau ca nu ati venit cand era situatia mai buna, acum nu prea mai e. Din cauza datoriilor am pierdut si casa si stau de ceva timp la socrii mei. Sper insa sa ma mut aici in curand”, spune domnul Zamfir cu optimism, insa privirea ii fuge in pamant de-odata. “Cand a murit cumnata-miu, am stat seara la priveghi. Dimineata cand m-am intors aici imi furasera gaini, capre ce mai aveam si eu sa mai fac un gratar pentru baieti… Aveam stadionul imprejmuit cu gard. Si p-ala l-au furat!”
“Anonimul” cu suflet mare
Desi a fost fotbalist si face un lucru maret cu Fratia, putina lume il stie pe Constantin Zamfir. “Pana sa vina NY Times aici cine a stiut de mine? Nici n-am vrut, mai bine sa ma stie doar Dumnezeu!” Despre echipa s-a relatat totusi intre timp, astfel ca suntem curiosi sa aflam daca nu s-a oferit cineva sa-i ajute, sa-i sprijine in vreun fel. “Nimeni! Cine sa ne ajute? Un singur domn din Chitila ne-a ajutat cu un generator sa pot sa incalzesc apa pe care o scot din put. Sa-i dea Dumnezeu sanatate!”, raspunde transant domnul Zamfir.
Fratia e condusa cu 1-0, meciul e pe final, si ne pregatim si noi sa plecam. Patronul echipei ne intoarce insa din drum: “Veniti putin sa vedeti cum mancam aici la Fratia!”. Intram in anexa de langa vestiar si pe masa asteapta o farfurie plina de cubulete de slana, cu o ceapa crapata alaturi. “Poftiti la masa!”, ne indeamna domnul Zamfir. “Asa suntem noi: rustici, autentici!”, conchide “tatal” Fratiei.
Plecam in cele din urma de la stadion, multumiti de pozele si notitele luate si minunandu-ne de oamenii peste care am dat. Oameni cu suflet frumos, o adevarata gura de oxigen in societatea toxica de astazi. Frumos la Fratia!