11 ani de la Colectiv și întoarcerea la „normalitatea” noastră cea de toate zilele

• Tweet
• Pin It

Pe 30 octombrie 2015, într-un club din București, o seară de muzică s-a transformat într-un coșmar care ar fi trebuit să schimbe România. Astăzi, la 11 ani de la acel moment, durerea nu s-a stins, iar întrebările care ne-au însoțit de atunci rămân, în mare parte, fără răspuns. Cei 65 de tineri care și-au pierdut viața nu sunt o simplă cifră într-o statistică a tragediilor. Sunt oameni care au mers la un concert și nu s-au mai întors acasă. Ar fi comod să numim Colectiv un accident, o nenorocire căzută din senin. Adevărul este mai incomod: a fost consecința unui lanț de neglijențe, compromisuri și indiferențe. Clubul funcționa fără autorizație de securitate la incendiu, cu materiale inflamabile pe pereți și fără ieșiri de urgență corespunzătoare. Legislația privind siguranța în spațiile publice era fie lacunară, fie aplicată doar formal, parcă făcută pentru a fi ocolită, nu pentru a proteja vieți omenești.

Dincolo de lege, a existat vina mai adâncă a dezinteresului. Controalele au fost superficiale, avizele au circulat fără verificări reale, iar privirile au fost întoarse în altă parte. Colectiv a arătat ce se întâmplă atunci când responsabilitatea se diluează între instituții până nu mai aparține nimănui.

Focul a curmat vieți în câteva minute, dar tragedia nu s-a oprit acolo. Mulți dintre cei care au supraviețuit incendiului au murit în săptămânile următoare, în saloane, răpuși de infecții nosocomiale. Sistemul medical, copleșit și măcinat de corupție, s-a dovedit nepregătit să gestioneze o asemenea catastrofă. Astfel, Colectiv a fost mai mult decât un incendiu. A fost o radiografie necruțătoare a statului: instituții golite de substanță, în care viața omului conta mai puțin decât hârtia ștampilată.

Reacția societății a fost una de o forță rară. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, în doliu și în revoltă, strigând „Corupția ucide!“. Pentru o clipă, România a părut că se trezește. Guvernul a căzut, iar speranța că nimic nu va mai fi la fel s-a răspândit prin piețe, în lumina sutelor de lumânări.

Mai mult decât atât, tragedia a născut solidaritate. Medici, voluntari și oameni obișnuiți au sărit în ajutorul răniților, iar supraviețuitorii și familiile victimelor au transformat durerea în luptă, cerând adevăr și dreptate.

Dar anii au trecut, iar șocul a lăsat loc rutinei, apoi rutina a făcut loc uitării… Cel mai greu de acceptat este poate această memorie scurtă, tendința noastră de a ne întoarce la „normalitate” înainte ca lecția să fie învățată. Uitarea nu vindecă. Uitarea este a doua moarte a celor plecați și o invitație către următoarea tragedie. Atâta timp cât ne amintim, cei 65 de oameni rămân printre noi, nu ca victime, ci ca o conștiință care ne obligă să fim mai atenți, mai exigenți și mai umani.

• Tweet
• Pin It